Selectează o Pagină

Frustrarea neplutirii

Anii au trecut așa cum cobori scara de urgență a unui imobil cuprins de flăcări.

 

Amintirile noastre stau împachetate în sertar precum niște chiloți care ne-au rămas mici și pe care sperăm să-i mai purtăm cândva. Când vom reuși să revenim la siluetele din tinerețe. Uneori, când ies de la duș, ea se uită la trupul meu gol ca la un obiect de decor, o statuetă cumpărată într-o vacanță și care ți s-a părut interesantă atunci. Dar care, în timp, nu mai are nicio însemnătate. Pur și simplu există ca o emoție amputată.

 

”Când mă întorc de la servici, casa e întoarsă pe dos!”

 

Deschid ușa și creierul îmi arde așa cum îți arde epiderma sub cearșaf după o zi petrecută pe plajă. Copiii aleargă și urlă, vasele-s putrezite sub tone de grăsime, tu stai cu nasul în telefon și storci ultimele picături dintr-o sticlă de vin care a costat cât 20 de saci de ciment pe care i-am cărat cu spatele în șantier. Și nimeni nu se sinchisește să observe că am ajuns.

 

”Sufăr de ceea ce se numește frustrarea neplutirii!”

 

Cântăresc cât contragreutatea unei macarale. Trec pe lângă tine și urc în camera de la etaj. Înainte să mă așez în pat, mă piș îndelung și-mi săpunesc bine petele de vaselină de pe mâini. Respir ca un porc în timp ce măcelarul îi taie vena cavă. Mă întind și-mi las visele să alunece ca într-un etui. Ca dintr-un retuș cu penel, tu și copiii încetați să mai existați. Deveniți un fel de detaliu fără necesitate. Din acel moment nu mă mai supun niciunei greșeli fatale. Mă bucur de o singurătate în care pot pluti. Fără să fiu la un pas de atac de cord.

 

”Doctorul mi-a spus că am inima mărită și oricând pot cânta ca o mierlă!”

 

Cumpără povestea!

error: Content is protected !!