Selectează o Pagină

Tadmor & Verdun

”Sunt încătușat!”

 

Inima ta e mai ceva ca închisoarea Tadmor din Siria. E o celulă fără ușă, fără ferestre, și-n care lumina răzbate doar printr-o vagă amintire. Din pereți se scurg excremente de gândaci iar șobolanii roiesc pe ciment precum o podea vie. Ai putea să ordoni oricând execuția mea. Totuși, din motive suspicioase, nu o faci. Din când în când, primesc mâncare printr-o deschizătură din perete, ca o gură de iad. Atât cât să-mi ții în viață funcțiile vitale. Atât cât să te asiguri că nu mă transform într-un cadavru după care ar trebui, mai apoi, să faci curățenie.

 

”Uneori urlu de durere. Uneori am privirea cerbului proaspăt împușcat. Dar asta nu mă face decât mai puternic.”

 

Îmi imaginez ziua în care voi da cu piciorul în ușă fără să te mai las să alegi între bine sau rău. Mă voi năpusti asupra ta și-ți voi cere socoteală. Îți voi reproșa toate orgasmele false pe care mi le-ai oferit ca pe niște bani scoși la o imprimantă HP cu jet. Îți voi spune că mă voi bucura de toate furtunile din lume atunci când vor șterge, în urgia lor, toate urmele pașilor tăi de pe străzi. Te voi blestema să simți singurătatea precum o floare de apartament ce privește roua dimineții de pe glastră. Te voi pierde pentru totdeauna așa cum pierde un bolnav de Alzheimer toate clipele fericite din viață în buzunarul neantului. Te voi transforma într-o chitanță pe care o voi arunca într-un dosar bun de casat. Și-am să mă uit cu milă spre încheieturile mâinilor tale învinețite când mă vei implora să facem dragoste. Pentru ultima dată.

 

”Mi-am propus totuși să nu evadez.”

 

Probabil că așa se rezistă în iubire. Probabil că așa au rezistat și ostașii de la Verdun.

 

Până când au murit cu toții.

 

Cumpără povestea!

error: Content is protected !!