Povești cu pești

”Aș vrea să trăiesc fericit într-o poveste.”

 

Și-apoi să plec din ea. Pentru a demonstra odată pentru totdeauna că nu există ”pentru totdeauna”.

 

În acea noapte ne-am luat o cameră. Am stins becul și-am lăsat draperiile netrase. Luminile orașului se roteau și se spărgeau de tavan, ca un cer oglindă. Ne-am dezbrăcat unul pe celălalt în ritmul aparatului ce pompa aer condiționat. Cămașă cu cămașă, blugi cu blugi, șosete cu șosete. Hainele noastre se odihneau ca un șir de rândunici ajunse din țările de la marginea munților. Aveam atât de multe să ne spunem, atât de mult aer nerespirat era între noi, atâta dor și atâta dorință. Dar toate puteau să aștepte până altcândva, poate până mâine dimineață. Deocamdată, acum, aveam altceva de făcut. Ne-am sărutat așa cum sărută prima rază de lumină chipul unui bolnav ieșit din spital, așa cum sărută buzele melcului frunza de salată stropită de o ploaie caldă de vară. În acel întuneric, mâinile noastre alunecau precum niște pești într-un ocean pur și necontaminat. Un ocean fără istorie, un ocean în care un trup descoperă un alt trup, alunițe și cicatrici, greutatea membrelor, curbura vertebrelor, proeminența oaselor. Ne-am compus și ne-am recompus în acea noapte la fel cum un copil clădește și dărâmă de mai multe ori aceeași formă de lego. Și sărutam fiecare bucățică din noi, să fim siguri că nimic nu este lăsat pe dinafară. Să fim siguri că împreună suntem întregiți.

 

Atât a fost tot. Memoria mea nu mă lasă să-mi aduc aminte altceva. Știu doar că totul a fost cât se poate de real. Acum mă uit la televizor pe întuneric. Ronțăi niște boabe pișcăcioase de porumb și-mi scarpin din când în când ceafa sau testiculele.

 

”Nu mă urăsc că n-am rămas cu tine. Știu cât sunt de incapabil să recunosc fericirea.”

 

 

 

Cumpără povestea!

error: Content is protected !!